10 Mai 1966 & 10 Mai 1881

Intrarea lui Carol în Bucureşti la 10 mai 1866. La Băneasa Ion Brătianu i-a înmânat cheia oraşului. Carol a rostit jurământul: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială".

În urma unui plebiscit, Carol de Hohenzollerneste este ales domn constituţional al românilor, sub numele de Carol I. Negocierile cu acesta si cu familia sa le-a purtat Ion Bratianu. Proclamat domnitor al Principatelor Române în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. La 10 mai 1881 a fost încoronat ca Rege al României.
A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Aflati mai multe pe Carol I

Din nou Caragiale...

Ieri s-au dat tezele cu subiect unic pe ţară, la limba română, pentru elevii de gimnaziu. În subiectul cu pricina, ce să fie? ce să fie? păi să fie un citat la prima vedere din schiţa "Triumful talentului" a lui nenea Iancu, desigur. Dar ce citat, dom'le? unul copiat greşit chiar de personajul din schiţă, vă daţi seama, dom'le!
Morala acestei schiţe ar fi că: "Nu contează cît talent ai dacă eşti cine trebuie să fii!"

Iată schiţa care a dat ieri de furcă elevilor iar azi, doamnei ministru. Jos moftangii! Vai nene, ce contemporan esti!


TRIUMFUL TALENTULUI
de Ion Luca Caragiale

Au fost odată-ntr-o şcoală de provincie doi buni camarazi - Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu. Amândoi erau potriviţi la-nvăţătură şi la purtare. Niţa însă se deosibea, şi nu numai de Ghiţă, dar chiar de toţi copiii ceilalţi, prin talentul lui la scris, de care se minuna cu drept cuvânt toată lumea. În anul al patrulea de şcoală primară, Niţă ajunsese să scrie aşa de frumos, încât, adesea, puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de caligrafie tipărit, iar modelul de caligrafie, scris de mână; pe câtă vreme, Ghiţă scria nu se poate mai urât; pe lângă că-i era mâna dreaptă şubredă, fiindcă-i degeraseră degetele de mic, n-avea băiatul nici apucătură din ochi la lucru de piguleală. Aşa, isprăvind clasele primare, s-au despărţit cei doi buni camarazi, ca să meargă fiecare după norocul lui. Ghiţă s-a dus la ţară pe lângă tată-său, care era negustor cu dare de mână; iar Niţă, copil sărman, a apucat spre Capitală, ascultând de sfatul dascălului său:
- Fătul meu, tu părinţi n-ai, carte multă nu ţi-e dat să-nveţi, că nu prea eşti deştept, slugă nu te poţi face, că eşti cam leneş... Ţi-a dat şi ţie Dumnezeu un dar: ai icoană la scris; ţie cu condeiul ţi-e dat să te hrăneşti. Du-te la Bucureşti, acolo ai să intri copist în vreo canţilerie şi-ncet-încet, cum te ştiu că n-ai purtări prea rele, cu vremea ai să-naintezi.
Niţă a ajuns în Capitală şi s-a pus să-şi caute de lucru. A făcut cunoştinţă ba cu unul, ba cu altul, recomandându-şi talentul şi căpătând din toate părţile complimente şi dovezi de admiraţiune. Dar afară de acestea, n-a reuşit deocamdată să capete nimic mai mult.
Niţă nu şi-a pierdut speranţa şi bine a făcut; căci iată că-ntr-o seară o cunoştinţă i-a spus:
- Mâne dimineaţă, la ceasurile unsprezece, să te afli la Ministerul de Interne: se ţine concurs pentru trei posturi de copişti; desigur ai să capeţi unul.
Se-nţelege că Niţă n-a lipsit a se înfiinţa la vreme. Concurenţii, în număr de vreo treizeci, au fost introduşi într-o sală mare; aci, în faţa comisiunii, compusă din directorul ministerului ca prezident, subdirectorul ca viceprezident şi trei şefi de biurou ca membri, li s-a dictat de către unul dintre aceştia cu glas tare timp de cinci-şase minute. Apoi d. preşedinte a zis:
- Destul! acum fiecare să-şi iscălească proba.
Deşi dictarea mersese cam prea iute, Niţă s-a uitat lung pe foaia lui, înainte de a o iscăli, a zâmbit mulţumit de sine, apoi, a iscălit şi a înmânat-o cu mult respect unui domn membru, care a strâns toate probele. Peste două zile, s-a dat rezultatul concursului... Numele Niţă Ghiţescu nu figura între cele trei numiri.
- Şi ce frumos scrisesem, domnule! a zis Niţă, mâhnit, cunoştinţii sale.
- Un tânăr nu trebuie să despere de la întâia încercare, i-a răspuns cunoştinţa; mai sunt încă şapte ministere; or să se mai ivească locuri. În adevăr, peste câteva luni, se ivesc două locuri la alt minister. Niţă nu lipseşte a se înfiinţa. Şi iar mulţime de concurenţi, iar comisiune, iar dictare, iar formalităţile obicinuite, şi a doua zi iar nu se află între cele două numiri numele Niţă Ghiţescu.
- Şi ce frumos scrisesem, domnule! zise Niţa cunoştinţii lui.
- Răbdare, tânărule! n-a intrat vremea-n sac; o să-ţi vie şi rândul dumitale; mai sunt şase ministere; or să se mai ivească locuri.
A trecut câtva timp, şi iată că s-au ivit câteva locuri la al treilea minister. Acelaşi rezultat pentru d. Niţă Ghiţescu. Fireşte însă că, oricât i-ar fi crescut mâhnirea, Niţă n-avea de ce să despere: mai erau încă cinci ministere; trebuia să se mai ivească locuri. Şi s-au ivit, pe rând, locuri încă la patru ministere, şi s-au ţinut concursuri, şi d. Niţă Ghiţescu a luat parte la fiecare concurs, şi, după fiece rezultat de concurs, concurentul nostru a zis, din ce în ce mai mâhnit:
- Şi ce frumos scrisesem, domnule!
Şi cunoştinţa lui i-a răspuns:
- Nu despera, tânărule! a mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte şi documente; trebuie să se ivească acolo vreun loc.
Parcă a prorocit cunoştinţa lui Niţă: n-a trecut o săptămână, şi iată că s-a publicat concurs pentru un post de perfect caligraf la acel ultim minister. S-a pus d. Niţă pe brânci, în aşteptarea concursului, să-şi facă mâna, exercitându-se în fiecare zi, pe hârtie velină, la fel de fel de scriituri - engleze, italice, gotice, batarde, ronde, majuscule, minuscule, ş.cl., în fel de fel de mărimi, de la doi centimetri până la un milimetru, şi cu şi fără transparent. Era acuma gata... Dar, în ajunul concursului, se-ntâmplă, cum se-ntâmplă în orice poveste, să se-ntâlnească - cu cine? cu o veche a lui cunoştinţă, cu bunul său camarad de odinioară, cu Ghiţă Niţescu, băiatul cu degetele degerate.
- Ghiţă!
- Niţă!
Şi din vorbă-n vorbă, află Niţă că tata lui Ghiţă, după ce a scăpătat, a murit, că Ghiţă a venit la Bucureşti cu o scrisoare de recomandaţie către ministrul la ministerul căruia se ţine mâne concursul, că ministrul l-a primit foarte bine şi i-a spus că a doua zi, la ceasul fix, să se prezente la minister, să ia parte negreşit la concurs.
- Tu? la concursul de mâne? a zis pufnind de râs Niţă.
- Da, eu...
- La concursul de mâne?
- Ei! da... la concursul de mâne.
- Da tu ştii pentru ce loc e concurs, Ghiţă?
- Nu...
- Pentru un loc de perfect caligraf, amice Ghiţică!
- Apoi, dacă mi-a ordonat ministrul să merg... se poate?
- Apoi, mă prezent şi eu, Ghiţă.
- Bine, prezentă-te şi tu.
- Cu mine! la caligrafie, Ghiţică?
- Cu tine la caligrafie... Eu ştiu ce mi-a ordonat ministrul.
- Bine!
Cu aşa ton a pronunţat Niţă acest bine! încât Ghiţă, după câteva momente de gândire tăcută, i-a zis:
- Niţă... eu am venit în Bucureşti cu ceva părăluţe... tu zici că eşti tinichea de tot... Eu... dacă vrei tu...
- Ce să vreau?
- Eu ţi-aş da ţie trei-patru poli... să...
- Să ce?
- Să mă laşi, să nu vii la concurs...
- Eu!?
- Eu tot am recomandaţie...
- Să pofteşti la concurs cu recomandaţia dumitale!
Dar iată că în acest moment se apropie cineva de cei doi prieteni - este cunoştinţa lui Niţă.
- Domnule Ghiţescu, aş avea să-ţi spun ceva...
Niţă lasă pe Ghiţă la o parte.
- Domnule Ghiţescu, bucură-te; ai scăpat de concursuri prin ministere; ţi-am găsit un loc la o litografie, un loc plătit mult mai bine ca unul de copist, şi în care poţi să-ţi faci un mai frumos viitor. Primeşti?
- Primesc... Dar un moment...
Şi Niţă, după ce a gândit o clipă foarte adânc, face la dreapta-mprejur şi se-ntoarce lângă Ghiţă.
- Ghiţă, tu vrei să-mi dai trei-patru poli, să nu mă prezint la concurs... Eu am o combinaţie mai bună şi pentru tine şi pentru mine...
- Care?
- Din contra, să ne prezintăm amândoi la concurs; tu ai recomandaţie, eu caligrafie: să iscălesc eu cu numele tău proba mea, şi tu să iscăleşti proba ta cu numele meu...
- Ei! dacă ai vrea...
- Vreau.
- Pe onoarea ta?
- Pe onoarea mea!... Să-mi dai cinci poli.
- Îţi dau.
Şi Ghiţă se şi execută. Niţă ia hârtia de o sută, o pune-n buzunar, şi cei doi camarazi se despart, amândoi foarte mulţumiţi, dându-şi întâlnire pe a doua zi la minister, fix la unsprezece. A doua zi, printr-o întâmplare neexplicabilă, nu s-au prezintat la concursul de perfect caligraf decât doi candidaţi: fireşte erau vechii camarazi. Niţă s-a purtat foarte galant; pe câtă vreme mâna degerată a camaradului său tremura de emoţie pe hârtia ministerială, Niţă, cu toată siguranţa, făcea pe coala lui adevărate tours de force. Au isprăvit şi şi-au iscălit probele, după învoiala din ajun, fiecare cu numele celuilalt. Ieşind de la concurs, în sala de aşteptare, Ghiţă a mulţumit cu efuziune camaradului său, iar acesta i-a zis:
- Numai doi am fost: recomandaţie ai, caligrafie am, slavă Domnului! să fie cât de ai dracului, pe cine o să numească?
N-apucă să termine vorba Niţă, şi uşa se deschise.
- Rezultatul concursului! strigă solemn prezidentul comisiei. S-au prezintat doi concurenţi: dd. Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu. A reuşit domnul...
- Domnul?... întrebară într-un glas cei doi concurenţi.
- Domnul Niţă Ghiţescu!
- Daţi-mi voie, domnule director, zise Niţă atins, pe când Ghiţă nu ştia ce să crează; trebuie să fie o greşală! poate că n-aţi văzut bine probele!
- Cum! întrebă aspru directorul, prezidentul comisiei.
- Slava domnului! adăogă Niţă... ne cunoaştem ce putem... Trebuie să fie, nu Niţă Ghiţescu, ci Ghiţă Niţescu.
- Domnule! nu-ţi permit să fii rău crescut!... mă-nţelegi? Am zis bine: a reuşit d. Niţă Ghiţescu!
Dar d. Niţă Ghiţescu nu s-a lăsat biruit de asprimea d-lui prezident al comisiei; foarte obraznic, a strigat şi mai tare:
- Nu se poate, domnule director! v-aţi înşelat! uitaţi-vă la probe!
Tonul cu care a zis "uitaţi-vă la probe!" a făcut un efect straniu asupra superiorului: i-a impus, parcă; acest domn a răspuns:
- În fine, errare humanum est... să vedem...
Şi zicând acestea, a scos din buzunar un plic, pe care camaradul lui Niţă-l cunoştea bine, şi din plic a tras o scrisorică; s-a uitat pe ea cu băgare de seamă şi, cu tonul mult mai blând, zâmbind:
- Ştii că ai dreptate dumneata?... Aşa e!... Vezi?... confundasem. În adevăr, a reuşit d. Ghiţă Niţescu.
- Aşa da! a răspuns plin de satisfacţie d. Niţă Ghiţescu.
Şi d. director, grav, se retrase-nchizând uşa.

1900

Profunzimea minţii femeilor

Am primit-o pe mail, nu ştiu cine e autorul, mi-a plăcut, aşa că o postez!

Barele de la perdele
O femeie recent anunţată de soţ că vor divorţa îşi petrecu prima zi împachetându-şi lucrurile în cutii şi
valize. A doua zi a venit un camion şi a încărcat totul, inclusiv mobila.
A treia zi s-a aşezat pe jos, în sufrageria goală, a pus muzica în surdină, a aşezat două lumânări, două kile de creveti, o farfurie de icre şi o sticlă de vin alb pus la gheaţă. Când a terminat de mâncat, a demontat toate barele de la perdelele din fiecare cameră, le-a scos capacele laterale, a îndesat înăuntru icrele şi creveţii care îi rămăseseră, a pus capacele la loc şi a aşezat din nou barele la geamuri.
Când s-a întors, fostul soţ s-a mutat cu amanta şi cu noua lui mobilă. În primele zile totul fu perfect. Însă în curând, încet, încet, casa a început sa pută. Au încercat de toate: au făcut curăţenie, au aerisit…au verificat gurile de ventilaţie pentru eventualitatea că s-ar putea găsi şoareci morţi înăuntru, au spălat covoarele…
În fiecare colţişor de casă au pus deodorante electrice, au golit zeci de butelii de spray… Au cheltuit o grămadă de bani să schimbe covoarele… În zadar. Nimic nu funcţiona. Nimeni nu le mai venea în vizită, angajaţii refuzau să lucreze şi până şi fata care făcea curăţenie în casă i-a abandonat. Disperaţi, fostul soţ şi amanta au hotărât să se mute. După o lună încă nu găsiseră pe nimeni dispus să cumpere casa. Cei de la agenţiile imobiliare nici nu mai răspundeau la telefon. În final au cumpărat o casă nouă.
Într-o zi, fosta soţie îl sună ca să stabilească detaliile divorţului şi în treacăt îl întreabă cum o mai duce. El răspunde că vinde casa, fără însă să-idea vreo explicaţie. Ea îl ascultă calmă, apoi îi zice că o să vorbească cu avocatul, să vadă cum ar putea face să cumpere ea casa. Bănuind că ea n-are nici o idee de adevăratul motiv pentru care o vinde, îi propune a zecea parte din preţul real al locuinţei, ca să scape cât mai repede. Femeia acceptă şi în câteva ore avocatul îi aduce actele la semnat.
O săptămână mai târziu, bărbatul şi amanta se opriră la poarta casei, observând surâzători cum muncitorii împachetau lucrurile şi le urcau în camion. Totul…. inclusiv barele de la perdele…

1 Mai muncitoresc

Duminica Tomii

Toata lumea stie povestea cu Toma necredinciosul.
Pe scurt: Toma era si el ucenic al lui Isus si a fugit (ca si altii) atunci cind Iuda l-a vandut pe Isus. Cind Isus a inviat, nefiind de fata, Toma nu a crezut pina cind Isus nu i s-a aratat si i-a aratat semnele rastignirii si ale invierii. Asta s-a petrecut in prima duminica dupa inviere si uite asa, aceasta prima duminca se numeste Duminica Tomii. (Pastele mortilor sau Pastele mic)

Dar, Ion Luca caragiale, in 1909, a scris o schita cu titlul "Duminica Tomii"


DUMINICA TOMII

M-am dus să fac o vizită confratelui şi amicului meu Tomiţa de ziua lui. L-am găsit într-o stare foarte proastă, plimbîndu-se de colo pînă colo ca o hienă în cuşca ei, şi văitîndu-se de durere, toată noaptea nu putuse închide ochii din pricina unei măsele.

L-am povăţuit să meargă la un dentist.

— Nu pot, mon cher.

— De ce nu poţi ? ţi-e frică ?… Cu metodele de astăzi, nu simţi nici cît o pişcătură de purece.

— Nu de frică ; nu pot, că am de lucru ; trebuie să dau pînă-n două ceasuri cronica mea la gazetă. La trei, vine băiatul de la tipografie să mă execute… Şi cu durerea asta sunt incapabil să scriu un rînd măcar. De o sută de ori de aseară m-am aşezat pe scaun, am pus mîna pe condei ; dar nu e chip să m-astîmpăr… o clipă nu-mi dă pace…

Şi iar începe bietul om să se vaite şi să se plimbe ca o hienă. La un moment, se opreşte răcnind :

— E de nesuferit !… mă-mpuşc !

— Omule — zic eu — du-te la dentist !

— Ei ! dar cronica mea cine o scrie ?

— Ştii ce ? zic ; tu du-te fără frică, să-ţi scoţi măseaua ; eu rămîn aci ; pînă te-ntorci, îţi scriu eu o cronică… Ai vreun subiect anume, or pot scrie despre ce mi-o da pîn gînd ?

— Ba, chip, aveam un subiect…

— Despre ce ?

— Despre credinţă şi ştiinţă… cum adică ştiinţa distruge credinţa şi nu o poate înlocui. Ştii, à propos de sărbători…

— Ceva nou de tot… Am înţeles, zic ; du-te şi n-ai grije ; aibi curaj !… cu metodele moderne…

Şi pe cînd Tomiţa pleacă aiurit de durere, mă şi aşez liniştit la masă şi, pe nerăsuflate, torn următoarele :

CRONICĂ

Sună clopotele… E primăvară… Sună clopotele.

Duminica Tomii… Cu această duminică se-ncheie săptămîna luminată şi prima serie a celor mai mari sărbători creştine. Ce sublimă, ce providenţială ordonare în mersul divinei tragedii a fiului !

Umilirea, suferinţa, patimile tatălui întrupat în fiul ; pe urmă, supliciul infamant între doi tîlhari şi moartea ; apoi, triumful asupra morţii, învierea… În fine spulberarea ultimei umbre de îndoială a nenorocitului, care nu poate crede minunea pînă nu pipăie.

« Iară Toma, unul din cei doisprezece, carele se chema geamăn, nu era cu dînşii cînd a venit Isus.

Deci, zicea lui ceilalţi ucenici : „Am văzut pe Domnul” ; iar el a zis lor : „De nu voi vedea în mînile lui semnul cuielor, şi de nu voi pune mîna mea în coasta lui, nu voi crede”.

Şi după opt zile, iar erau înlăuntru ucenicii lui, şi Toma cu ei. Venit-a Isus, fiind uşile încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis : „Pace vouă !”

După aceea a zis Tomii : „Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mînile mele ; şi adu mîna ta şi o pune în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci crede”.

Răspuns-a Toma şi a zis : „Domnul meu şi Dumnezeul meu !”

Zis-a Isus lui : „Dacă mă văzuşi, Tomo, crezuşi ; fericiţi cari nu au văzut şi au crezut…” »

Da, fericiţi ; şi aşa fericit eram eu în copilărie ! şi aşa era toată lumea împrejurul meu !

Cu adîncă pietate mi-aduc aminte de bisericuţa albă din mahalaua noastră ! Ce limpede suna toaca de fier subt atingerea ciocanelor măiestre ale dascălului Haralambie ! ce vuiet armonic făceau cele două clopote, pe care le trăgeam de fringhii, noi, copiii, pe cînd, de jos, de la toaca de fier, fără să se-ntrerupă, el ne striga : « Mai încet, mă ! că mi le dogiţi ! » şi ne-njura de feştila moaşe-ni, după ce ne luase la fiecare cîte doi gologani de trei parale şi ouă roşii, ca să ne lase sus în clopotniţă…

Dar venerabilul nostru preot, cuvioşia-sa părintele Marinache ! Îl am aci încă, dinaintea ochilor. Ce înfăţişare frumoasă ! Barba lui străluceşte mîndră ca un fuior de borangic alb pe patrahirul roşu. Şi ce glas ! îl auz încă : « Veniţi de luaţi lumina ! » Şi cînd năvăleau mahalagioaicele credincioase să ia, care mai de care, lumina, cu ce ton demn de autoritate le striga : « Ho ! că nu sunteţi la cocină ! »

Pe urmă, evlavia aceea adîncă şi caldă, de care erau pătrunse sufletele tutulor enoriaşilor noştri, de la cel mai bătrîn fără un dinte-n gură, pînă la cel mai tînăr încă fără dinţi !...

Ce frumos erau împodobite sfeşnicele, de la cele de aur pînă la cele de pacfon, cu zambile în feluri de feţe... şi un miros !... Ţiu minte cum un nepoţel al mamei Zamfirei, văduva lui Papaiani, arnăut domnesc la pensie, a greşit odată, şi, în locul sfeşnicelor umile ale bunică-si, a luat sîmbătă, de la epitaf, nişte sfeşnice mari de argint masiv ale lui jupîn Sfetcu lumînărarul, ctitorul bisericii. Cînd a băgat de seamă această confuziune, dascălul Haralambie i-a tras băieţelului o feştilă şi două palme ; după care, băieţelul a explicat dascălului cauza confuziumi : la amîndouă perechile de sfeşnice, zambilele erau pembé... Chiar un om în vîrstă putea greşi ; darmite un copil nevinovat !

Dar apoi, cozonacii şi plăcinta de drob, şi căpăţînile de miel la tavă pe orez, cu iaurt cu caimac, după opt săptămîni de fasole sleită şi de varză acră !

Şi părintele Marinache cu dascălul Haralambie cărînd în curtea bisericii toată ziua, în nişte basmale mari cadrilate, recolta de ouă roşii şi de pască !

Sărmanul nostru bun protector, dascălul Haralambie ! i s-a stins şi lui feştila chiar într-o săptămînă luminată din cauza unei excesiv de bogate recolte de ouă răscoapte ! El trebuie să fie acuma, acolo, sus, alături cu drepţii, şi, desigur, cînd micii cheruvimi fac prea multe nebunii... « feştila ! »

Şi, pe deasupra tutulor acestor duioase amintiri, primăverile acelea dulci, pline de speranţe-n viitor, cînd, precum zice aşa de frumos poetul, « natura, ca o mireasă răpită, care a dormit, vrăjită în lanţurile de gheaţă ale unui crud uriaş răpitor, se deşteaptă fericită, graţioasă, mîndră, la mîngîierile dulci, duioase, molcome ale tînărului şi fierbintelui său mire, care o caută de mult, şi care vine de departe să dezlege vraja de gheaţă cu farmecul unei sărutări de foc... el, tînărul şi zburdalnicul copil al lui Paşte-împărat ; el, minunatul făt-frumos April, cu părul auriu, care o ia în braţe pe adormita fecioară, o alintă, o leagănă, o mîngîie şi, cu mii şi mii de sărutări, una mai înflăcărată decît alta, o recheamă la o nouă şi strălucitoare viaţă ! »

Şi-ntr-un rînd, cînd am ieşit de la-nviere dimineaţa, un vînt şi o ploaie !... n-a fost chip să ne-ntoarcem cu lumînărelele aprinse acasă ; ne-a făcut leoarcă pe toţi ; încă dascălul Haralambie — asta era înainte de recolta prodigioasă — zice : « Maica ta Cristache ! ce vreme !… feştila ! » ba, pare-mi-se c-am auzit şi « anafura ! ». Da nu pot să jur, că e foarte mult de atunci.

Unde sunteţi, voi, sfinte vremuri ale copilăriei, cînd credeam ? cînd totul mă făcea să cred ?

« Cred tocmai că e absurd ! » aşa a zis ilustrul fiu al sfintei Monica, el însuşi sfînt, stîlp neclintit al bisericii, sfîntul Augustin… Asta va să zică a crede ; … nu ca Toma geamănul, numai după ce pipăi şi pui degetul.

Da, credeam… şi eram fericit.

Astăzi ? O! astăzi…

Aţi venit voi, oameni noi, cu ştiinţa, să smulgeţi din rădăcini acea plantă divină, ce-şi trăgea seva din fundul inimii noastre ! Şi nu v-aţi mulţumit cu atîta ! peste rană, în adîncul inimilor, de teamă să nu mai fi rămas acolo un germene cît de infim, din care să poată rencolţi, aţi turnat leşia caustică, otrăvitoare, distrugătoare, otrava scepticismului, pesimismului, ateismului !…

Onoare vouă, distrugători ai fericirii umane !

Dors-tu content, Voltaire…? * întreb şi eu, împreună cu gingaşul, duiosul poet de zahar al Namunei * , el care a dat cel dîntîi strigătul de durere cînd a simţit că se smulge cu atîta cruzime rădăcinile credinţei din sufletele oamenilor. Şi cu multă dreptate zice nemuritorul academician francez Ernest Legouvé, în nepieritoarele sale Soixante ans de souvenirs* :

« Victor Hugo şi Lamartine sunt, în cîmpul poeziei, glasul epocei lor ; Alfred de Musset i-a fost ţipătul ! »

Da ! da ! în noianul de necredinţă în care ne afundăm, cînd mi-aţi luat credinţa mîngîietoare fără să-mi daţi nimic alt în schimb decît scepticismul deprimant, îndoiala distrugătoare, ţipă şi sufletul meu ca al lumii întregi, împreună cu poetul… împreună cu poetul… ţipă…


Aci, sunt întrerupt : iată confratele Tomiţa ; se-ntoarce radios de la dentist… cu o măsea în mînă.

— Triumf ! trăiască ştiinţa modernă !

Încordat asupra lucrului meu, ţip :

— Nu mă-ntrerupe, Tomiţo !

Şi urmez a scrie mai departe încheierea :

« …Mi-aţi luat cu ştiinţa voastră măseaua !… ce mi-aţi dat în schimb ?… redaţi-mi măseaua !… îmi trebuie !… »

Pun puncturile şi linie de sfîrşit şi, după ce Tomiţa, vesel, m-asigură că n-a simţit nici ca o pişcătură de purice, îi citesc cronica. Confratele meu îmi mulţumeşte încîntat ; decît — pretinde să facem numai o foarte mică modificare la încheiere : în locul măselei, să punem credinţa.

Convin bucuros, şi cronica noastră e trimisă la tipografie.

Universul, 1909, 6 apr.