Duminica Tomii

Toata lumea stie povestea cu Toma necredinciosul.
Pe scurt: Toma era si el ucenic al lui Isus si a fugit (ca si altii) atunci cind Iuda l-a vandut pe Isus. Cind Isus a inviat, nefiind de fata, Toma nu a crezut pina cind Isus nu i s-a aratat si i-a aratat semnele rastignirii si ale invierii. Asta s-a petrecut in prima duminica dupa inviere si uite asa, aceasta prima duminca se numeste Duminica Tomii. (Pastele mortilor sau Pastele mic)

Dar, Ion Luca caragiale, in 1909, a scris o schita cu titlul "Duminica Tomii"


DUMINICA TOMII

M-am dus să fac o vizită confratelui şi amicului meu Tomiţa de ziua lui. L-am găsit într-o stare foarte proastă, plimbîndu-se de colo pînă colo ca o hienă în cuşca ei, şi văitîndu-se de durere, toată noaptea nu putuse închide ochii din pricina unei măsele.

L-am povăţuit să meargă la un dentist.

— Nu pot, mon cher.

— De ce nu poţi ? ţi-e frică ?… Cu metodele de astăzi, nu simţi nici cît o pişcătură de purece.

— Nu de frică ; nu pot, că am de lucru ; trebuie să dau pînă-n două ceasuri cronica mea la gazetă. La trei, vine băiatul de la tipografie să mă execute… Şi cu durerea asta sunt incapabil să scriu un rînd măcar. De o sută de ori de aseară m-am aşezat pe scaun, am pus mîna pe condei ; dar nu e chip să m-astîmpăr… o clipă nu-mi dă pace…

Şi iar începe bietul om să se vaite şi să se plimbe ca o hienă. La un moment, se opreşte răcnind :

— E de nesuferit !… mă-mpuşc !

— Omule — zic eu — du-te la dentist !

— Ei ! dar cronica mea cine o scrie ?

— Ştii ce ? zic ; tu du-te fără frică, să-ţi scoţi măseaua ; eu rămîn aci ; pînă te-ntorci, îţi scriu eu o cronică… Ai vreun subiect anume, or pot scrie despre ce mi-o da pîn gînd ?

— Ba, chip, aveam un subiect…

— Despre ce ?

— Despre credinţă şi ştiinţă… cum adică ştiinţa distruge credinţa şi nu o poate înlocui. Ştii, à propos de sărbători…

— Ceva nou de tot… Am înţeles, zic ; du-te şi n-ai grije ; aibi curaj !… cu metodele moderne…

Şi pe cînd Tomiţa pleacă aiurit de durere, mă şi aşez liniştit la masă şi, pe nerăsuflate, torn următoarele :

CRONICĂ

Sună clopotele… E primăvară… Sună clopotele.

Duminica Tomii… Cu această duminică se-ncheie săptămîna luminată şi prima serie a celor mai mari sărbători creştine. Ce sublimă, ce providenţială ordonare în mersul divinei tragedii a fiului !

Umilirea, suferinţa, patimile tatălui întrupat în fiul ; pe urmă, supliciul infamant între doi tîlhari şi moartea ; apoi, triumful asupra morţii, învierea… În fine spulberarea ultimei umbre de îndoială a nenorocitului, care nu poate crede minunea pînă nu pipăie.

« Iară Toma, unul din cei doisprezece, carele se chema geamăn, nu era cu dînşii cînd a venit Isus.

Deci, zicea lui ceilalţi ucenici : „Am văzut pe Domnul” ; iar el a zis lor : „De nu voi vedea în mînile lui semnul cuielor, şi de nu voi pune mîna mea în coasta lui, nu voi crede”.

Şi după opt zile, iar erau înlăuntru ucenicii lui, şi Toma cu ei. Venit-a Isus, fiind uşile încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis : „Pace vouă !”

După aceea a zis Tomii : „Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mînile mele ; şi adu mîna ta şi o pune în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci crede”.

Răspuns-a Toma şi a zis : „Domnul meu şi Dumnezeul meu !”

Zis-a Isus lui : „Dacă mă văzuşi, Tomo, crezuşi ; fericiţi cari nu au văzut şi au crezut…” »

Da, fericiţi ; şi aşa fericit eram eu în copilărie ! şi aşa era toată lumea împrejurul meu !

Cu adîncă pietate mi-aduc aminte de bisericuţa albă din mahalaua noastră ! Ce limpede suna toaca de fier subt atingerea ciocanelor măiestre ale dascălului Haralambie ! ce vuiet armonic făceau cele două clopote, pe care le trăgeam de fringhii, noi, copiii, pe cînd, de jos, de la toaca de fier, fără să se-ntrerupă, el ne striga : « Mai încet, mă ! că mi le dogiţi ! » şi ne-njura de feştila moaşe-ni, după ce ne luase la fiecare cîte doi gologani de trei parale şi ouă roşii, ca să ne lase sus în clopotniţă…

Dar venerabilul nostru preot, cuvioşia-sa părintele Marinache ! Îl am aci încă, dinaintea ochilor. Ce înfăţişare frumoasă ! Barba lui străluceşte mîndră ca un fuior de borangic alb pe patrahirul roşu. Şi ce glas ! îl auz încă : « Veniţi de luaţi lumina ! » Şi cînd năvăleau mahalagioaicele credincioase să ia, care mai de care, lumina, cu ce ton demn de autoritate le striga : « Ho ! că nu sunteţi la cocină ! »

Pe urmă, evlavia aceea adîncă şi caldă, de care erau pătrunse sufletele tutulor enoriaşilor noştri, de la cel mai bătrîn fără un dinte-n gură, pînă la cel mai tînăr încă fără dinţi !...

Ce frumos erau împodobite sfeşnicele, de la cele de aur pînă la cele de pacfon, cu zambile în feluri de feţe... şi un miros !... Ţiu minte cum un nepoţel al mamei Zamfirei, văduva lui Papaiani, arnăut domnesc la pensie, a greşit odată, şi, în locul sfeşnicelor umile ale bunică-si, a luat sîmbătă, de la epitaf, nişte sfeşnice mari de argint masiv ale lui jupîn Sfetcu lumînărarul, ctitorul bisericii. Cînd a băgat de seamă această confuziune, dascălul Haralambie i-a tras băieţelului o feştilă şi două palme ; după care, băieţelul a explicat dascălului cauza confuziumi : la amîndouă perechile de sfeşnice, zambilele erau pembé... Chiar un om în vîrstă putea greşi ; darmite un copil nevinovat !

Dar apoi, cozonacii şi plăcinta de drob, şi căpăţînile de miel la tavă pe orez, cu iaurt cu caimac, după opt săptămîni de fasole sleită şi de varză acră !

Şi părintele Marinache cu dascălul Haralambie cărînd în curtea bisericii toată ziua, în nişte basmale mari cadrilate, recolta de ouă roşii şi de pască !

Sărmanul nostru bun protector, dascălul Haralambie ! i s-a stins şi lui feştila chiar într-o săptămînă luminată din cauza unei excesiv de bogate recolte de ouă răscoapte ! El trebuie să fie acuma, acolo, sus, alături cu drepţii, şi, desigur, cînd micii cheruvimi fac prea multe nebunii... « feştila ! »

Şi, pe deasupra tutulor acestor duioase amintiri, primăverile acelea dulci, pline de speranţe-n viitor, cînd, precum zice aşa de frumos poetul, « natura, ca o mireasă răpită, care a dormit, vrăjită în lanţurile de gheaţă ale unui crud uriaş răpitor, se deşteaptă fericită, graţioasă, mîndră, la mîngîierile dulci, duioase, molcome ale tînărului şi fierbintelui său mire, care o caută de mult, şi care vine de departe să dezlege vraja de gheaţă cu farmecul unei sărutări de foc... el, tînărul şi zburdalnicul copil al lui Paşte-împărat ; el, minunatul făt-frumos April, cu părul auriu, care o ia în braţe pe adormita fecioară, o alintă, o leagănă, o mîngîie şi, cu mii şi mii de sărutări, una mai înflăcărată decît alta, o recheamă la o nouă şi strălucitoare viaţă ! »

Şi-ntr-un rînd, cînd am ieşit de la-nviere dimineaţa, un vînt şi o ploaie !... n-a fost chip să ne-ntoarcem cu lumînărelele aprinse acasă ; ne-a făcut leoarcă pe toţi ; încă dascălul Haralambie — asta era înainte de recolta prodigioasă — zice : « Maica ta Cristache ! ce vreme !… feştila ! » ba, pare-mi-se c-am auzit şi « anafura ! ». Da nu pot să jur, că e foarte mult de atunci.

Unde sunteţi, voi, sfinte vremuri ale copilăriei, cînd credeam ? cînd totul mă făcea să cred ?

« Cred tocmai că e absurd ! » aşa a zis ilustrul fiu al sfintei Monica, el însuşi sfînt, stîlp neclintit al bisericii, sfîntul Augustin… Asta va să zică a crede ; … nu ca Toma geamănul, numai după ce pipăi şi pui degetul.

Da, credeam… şi eram fericit.

Astăzi ? O! astăzi…

Aţi venit voi, oameni noi, cu ştiinţa, să smulgeţi din rădăcini acea plantă divină, ce-şi trăgea seva din fundul inimii noastre ! Şi nu v-aţi mulţumit cu atîta ! peste rană, în adîncul inimilor, de teamă să nu mai fi rămas acolo un germene cît de infim, din care să poată rencolţi, aţi turnat leşia caustică, otrăvitoare, distrugătoare, otrava scepticismului, pesimismului, ateismului !…

Onoare vouă, distrugători ai fericirii umane !

Dors-tu content, Voltaire…? * întreb şi eu, împreună cu gingaşul, duiosul poet de zahar al Namunei * , el care a dat cel dîntîi strigătul de durere cînd a simţit că se smulge cu atîta cruzime rădăcinile credinţei din sufletele oamenilor. Şi cu multă dreptate zice nemuritorul academician francez Ernest Legouvé, în nepieritoarele sale Soixante ans de souvenirs* :

« Victor Hugo şi Lamartine sunt, în cîmpul poeziei, glasul epocei lor ; Alfred de Musset i-a fost ţipătul ! »

Da ! da ! în noianul de necredinţă în care ne afundăm, cînd mi-aţi luat credinţa mîngîietoare fără să-mi daţi nimic alt în schimb decît scepticismul deprimant, îndoiala distrugătoare, ţipă şi sufletul meu ca al lumii întregi, împreună cu poetul… împreună cu poetul… ţipă…


Aci, sunt întrerupt : iată confratele Tomiţa ; se-ntoarce radios de la dentist… cu o măsea în mînă.

— Triumf ! trăiască ştiinţa modernă !

Încordat asupra lucrului meu, ţip :

— Nu mă-ntrerupe, Tomiţo !

Şi urmez a scrie mai departe încheierea :

« …Mi-aţi luat cu ştiinţa voastră măseaua !… ce mi-aţi dat în schimb ?… redaţi-mi măseaua !… îmi trebuie !… »

Pun puncturile şi linie de sfîrşit şi, după ce Tomiţa, vesel, m-asigură că n-a simţit nici ca o pişcătură de purice, îi citesc cronica. Confratele meu îmi mulţumeşte încîntat ; decît — pretinde să facem numai o foarte mică modificare la încheiere : în locul măselei, să punem credinţa.

Convin bucuros, şi cronica noastră e trimisă la tipografie.

Universul, 1909, 6 apr.