Încetul cu încetul, Europa se integrează în România...

În finala concursului de televiziune "Britain's Got Talent", favorita la câştigarea marelui premiu, scoţianca Susan Boyle, a fost învinsă prin votul publicului de un grup de dansatori. Învingătorii îşi vor împărţi marele premiu de 100.000 de lire sterline şi vor dansa în faţa reginei Elisabeta.
Acest deznodamînt îmi aduce aminte de zilele de Paşti cînd Montserrat Caballé, concerta în Bucutreşti iar Goran Bregovici la mare. Concertul de la mare a fost promovat pe toate posturile de tv, doar a fost ideea ministrei şi a fost "onorat" de însuşi "marineru" în timp ce apariţia divei de la Bucureşti abia dacă a fost amintită...

Nu am vrut să o compar pe Susan Boyle cu Monserrat Caballé, departe de mine acest gănd, şi nici să subestimez muzica lui Bregovici, dar între cele două situaţii se vede clar asemănarea... nu a cîştigat cel mai bun...

Totuşi, în mărinimia mea, eu sper ca regina va avea înţelepciunea să o invite şi pe Susan să cînte în faţa sa... Aşa s-ar face dreptate...

Măseaua de minte

În popor, se spune că apariţia măselei de minte la individ înseamnă maturizarea sa în gîndire. Aceasta legendă se datorează, cel mai probabil, faptului că măseaua de minte erupe de obicei la persoane între 13 şi 25 de ani. Şi totuşi...e doar legendă...
Din punct de vedere medical, e un moment dureros şi adesea chinuitor şi nicidecum un prilej de bucurie! Statisticile spun că mugurele acestui dinte lipseşte la aproximativ 20-25 % din populaţie şi că acest fenomen se înscrie în evoluţia filogenetică a rasei umane. Se anticipează ca omul viitorului nu va mai avea molarii de minte.

În concluzie, cei care nu au avut niciodată măsea de minte sînt mai evoluaţi...

Patriotism şi patrioţi

Nu imi place fotbalul şi totuşi...îl admir pe Mircea Lucescu.

Nu pentru calităţile sale de antrenor (pe care a demonstrat că le are), nici pentru atitudinea sportivă şi morală (fair-play-ul) care îl caracterizează, ci pentru patriotismul dumnealui.

Jos pălăria, domnule Lucescu!

Poate doriţi să citiţi...sau să recitiţi...

Alphonse-Daudet-Tartarin-din-Tarascon

Cîmp cu maci...

10 Mai 1966 & 10 Mai 1881

Intrarea lui Carol în Bucureşti la 10 mai 1866. La Băneasa Ion Brătianu i-a înmânat cheia oraşului. Carol a rostit jurământul: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială".

În urma unui plebiscit, Carol de Hohenzollerneste este ales domn constituţional al românilor, sub numele de Carol I. Negocierile cu acesta si cu familia sa le-a purtat Ion Bratianu. Proclamat domnitor al Principatelor Române în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. La 10 mai 1881 a fost încoronat ca Rege al României.
A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Aflati mai multe pe Carol I

Din nou Caragiale...

Ieri s-au dat tezele cu subiect unic pe ţară, la limba română, pentru elevii de gimnaziu. În subiectul cu pricina, ce să fie? ce să fie? păi să fie un citat la prima vedere din schiţa "Triumful talentului" a lui nenea Iancu, desigur. Dar ce citat, dom'le? unul copiat greşit chiar de personajul din schiţă, vă daţi seama, dom'le!
Morala acestei schiţe ar fi că: "Nu contează cît talent ai dacă eşti cine trebuie să fii!"

Iată schiţa care a dat ieri de furcă elevilor iar azi, doamnei ministru. Jos moftangii! Vai nene, ce contemporan esti!


TRIUMFUL TALENTULUI
de Ion Luca Caragiale

Au fost odată-ntr-o şcoală de provincie doi buni camarazi - Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu. Amândoi erau potriviţi la-nvăţătură şi la purtare. Niţa însă se deosibea, şi nu numai de Ghiţă, dar chiar de toţi copiii ceilalţi, prin talentul lui la scris, de care se minuna cu drept cuvânt toată lumea. În anul al patrulea de şcoală primară, Niţă ajunsese să scrie aşa de frumos, încât, adesea, puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de caligrafie tipărit, iar modelul de caligrafie, scris de mână; pe câtă vreme, Ghiţă scria nu se poate mai urât; pe lângă că-i era mâna dreaptă şubredă, fiindcă-i degeraseră degetele de mic, n-avea băiatul nici apucătură din ochi la lucru de piguleală. Aşa, isprăvind clasele primare, s-au despărţit cei doi buni camarazi, ca să meargă fiecare după norocul lui. Ghiţă s-a dus la ţară pe lângă tată-său, care era negustor cu dare de mână; iar Niţă, copil sărman, a apucat spre Capitală, ascultând de sfatul dascălului său:
- Fătul meu, tu părinţi n-ai, carte multă nu ţi-e dat să-nveţi, că nu prea eşti deştept, slugă nu te poţi face, că eşti cam leneş... Ţi-a dat şi ţie Dumnezeu un dar: ai icoană la scris; ţie cu condeiul ţi-e dat să te hrăneşti. Du-te la Bucureşti, acolo ai să intri copist în vreo canţilerie şi-ncet-încet, cum te ştiu că n-ai purtări prea rele, cu vremea ai să-naintezi.
Niţă a ajuns în Capitală şi s-a pus să-şi caute de lucru. A făcut cunoştinţă ba cu unul, ba cu altul, recomandându-şi talentul şi căpătând din toate părţile complimente şi dovezi de admiraţiune. Dar afară de acestea, n-a reuşit deocamdată să capete nimic mai mult.
Niţă nu şi-a pierdut speranţa şi bine a făcut; căci iată că-ntr-o seară o cunoştinţă i-a spus:
- Mâne dimineaţă, la ceasurile unsprezece, să te afli la Ministerul de Interne: se ţine concurs pentru trei posturi de copişti; desigur ai să capeţi unul.
Se-nţelege că Niţă n-a lipsit a se înfiinţa la vreme. Concurenţii, în număr de vreo treizeci, au fost introduşi într-o sală mare; aci, în faţa comisiunii, compusă din directorul ministerului ca prezident, subdirectorul ca viceprezident şi trei şefi de biurou ca membri, li s-a dictat de către unul dintre aceştia cu glas tare timp de cinci-şase minute. Apoi d. preşedinte a zis:
- Destul! acum fiecare să-şi iscălească proba.
Deşi dictarea mersese cam prea iute, Niţă s-a uitat lung pe foaia lui, înainte de a o iscăli, a zâmbit mulţumit de sine, apoi, a iscălit şi a înmânat-o cu mult respect unui domn membru, care a strâns toate probele. Peste două zile, s-a dat rezultatul concursului... Numele Niţă Ghiţescu nu figura între cele trei numiri.
- Şi ce frumos scrisesem, domnule! a zis Niţă, mâhnit, cunoştinţii sale.
- Un tânăr nu trebuie să despere de la întâia încercare, i-a răspuns cunoştinţa; mai sunt încă şapte ministere; or să se mai ivească locuri. În adevăr, peste câteva luni, se ivesc două locuri la alt minister. Niţă nu lipseşte a se înfiinţa. Şi iar mulţime de concurenţi, iar comisiune, iar dictare, iar formalităţile obicinuite, şi a doua zi iar nu se află între cele două numiri numele Niţă Ghiţescu.
- Şi ce frumos scrisesem, domnule! zise Niţa cunoştinţii lui.
- Răbdare, tânărule! n-a intrat vremea-n sac; o să-ţi vie şi rândul dumitale; mai sunt şase ministere; or să se mai ivească locuri.
A trecut câtva timp, şi iată că s-au ivit câteva locuri la al treilea minister. Acelaşi rezultat pentru d. Niţă Ghiţescu. Fireşte însă că, oricât i-ar fi crescut mâhnirea, Niţă n-avea de ce să despere: mai erau încă cinci ministere; trebuia să se mai ivească locuri. Şi s-au ivit, pe rând, locuri încă la patru ministere, şi s-au ţinut concursuri, şi d. Niţă Ghiţescu a luat parte la fiecare concurs, şi, după fiece rezultat de concurs, concurentul nostru a zis, din ce în ce mai mâhnit:
- Şi ce frumos scrisesem, domnule!
Şi cunoştinţa lui i-a răspuns:
- Nu despera, tânărule! a mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte şi documente; trebuie să se ivească acolo vreun loc.
Parcă a prorocit cunoştinţa lui Niţă: n-a trecut o săptămână, şi iată că s-a publicat concurs pentru un post de perfect caligraf la acel ultim minister. S-a pus d. Niţă pe brânci, în aşteptarea concursului, să-şi facă mâna, exercitându-se în fiecare zi, pe hârtie velină, la fel de fel de scriituri - engleze, italice, gotice, batarde, ronde, majuscule, minuscule, ş.cl., în fel de fel de mărimi, de la doi centimetri până la un milimetru, şi cu şi fără transparent. Era acuma gata... Dar, în ajunul concursului, se-ntâmplă, cum se-ntâmplă în orice poveste, să se-ntâlnească - cu cine? cu o veche a lui cunoştinţă, cu bunul său camarad de odinioară, cu Ghiţă Niţescu, băiatul cu degetele degerate.
- Ghiţă!
- Niţă!
Şi din vorbă-n vorbă, află Niţă că tata lui Ghiţă, după ce a scăpătat, a murit, că Ghiţă a venit la Bucureşti cu o scrisoare de recomandaţie către ministrul la ministerul căruia se ţine mâne concursul, că ministrul l-a primit foarte bine şi i-a spus că a doua zi, la ceasul fix, să se prezente la minister, să ia parte negreşit la concurs.
- Tu? la concursul de mâne? a zis pufnind de râs Niţă.
- Da, eu...
- La concursul de mâne?
- Ei! da... la concursul de mâne.
- Da tu ştii pentru ce loc e concurs, Ghiţă?
- Nu...
- Pentru un loc de perfect caligraf, amice Ghiţică!
- Apoi, dacă mi-a ordonat ministrul să merg... se poate?
- Apoi, mă prezent şi eu, Ghiţă.
- Bine, prezentă-te şi tu.
- Cu mine! la caligrafie, Ghiţică?
- Cu tine la caligrafie... Eu ştiu ce mi-a ordonat ministrul.
- Bine!
Cu aşa ton a pronunţat Niţă acest bine! încât Ghiţă, după câteva momente de gândire tăcută, i-a zis:
- Niţă... eu am venit în Bucureşti cu ceva părăluţe... tu zici că eşti tinichea de tot... Eu... dacă vrei tu...
- Ce să vreau?
- Eu ţi-aş da ţie trei-patru poli... să...
- Să ce?
- Să mă laşi, să nu vii la concurs...
- Eu!?
- Eu tot am recomandaţie...
- Să pofteşti la concurs cu recomandaţia dumitale!
Dar iată că în acest moment se apropie cineva de cei doi prieteni - este cunoştinţa lui Niţă.
- Domnule Ghiţescu, aş avea să-ţi spun ceva...
Niţă lasă pe Ghiţă la o parte.
- Domnule Ghiţescu, bucură-te; ai scăpat de concursuri prin ministere; ţi-am găsit un loc la o litografie, un loc plătit mult mai bine ca unul de copist, şi în care poţi să-ţi faci un mai frumos viitor. Primeşti?
- Primesc... Dar un moment...
Şi Niţă, după ce a gândit o clipă foarte adânc, face la dreapta-mprejur şi se-ntoarce lângă Ghiţă.
- Ghiţă, tu vrei să-mi dai trei-patru poli, să nu mă prezint la concurs... Eu am o combinaţie mai bună şi pentru tine şi pentru mine...
- Care?
- Din contra, să ne prezintăm amândoi la concurs; tu ai recomandaţie, eu caligrafie: să iscălesc eu cu numele tău proba mea, şi tu să iscăleşti proba ta cu numele meu...
- Ei! dacă ai vrea...
- Vreau.
- Pe onoarea ta?
- Pe onoarea mea!... Să-mi dai cinci poli.
- Îţi dau.
Şi Ghiţă se şi execută. Niţă ia hârtia de o sută, o pune-n buzunar, şi cei doi camarazi se despart, amândoi foarte mulţumiţi, dându-şi întâlnire pe a doua zi la minister, fix la unsprezece. A doua zi, printr-o întâmplare neexplicabilă, nu s-au prezintat la concursul de perfect caligraf decât doi candidaţi: fireşte erau vechii camarazi. Niţă s-a purtat foarte galant; pe câtă vreme mâna degerată a camaradului său tremura de emoţie pe hârtia ministerială, Niţă, cu toată siguranţa, făcea pe coala lui adevărate tours de force. Au isprăvit şi şi-au iscălit probele, după învoiala din ajun, fiecare cu numele celuilalt. Ieşind de la concurs, în sala de aşteptare, Ghiţă a mulţumit cu efuziune camaradului său, iar acesta i-a zis:
- Numai doi am fost: recomandaţie ai, caligrafie am, slavă Domnului! să fie cât de ai dracului, pe cine o să numească?
N-apucă să termine vorba Niţă, şi uşa se deschise.
- Rezultatul concursului! strigă solemn prezidentul comisiei. S-au prezintat doi concurenţi: dd. Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu. A reuşit domnul...
- Domnul?... întrebară într-un glas cei doi concurenţi.
- Domnul Niţă Ghiţescu!
- Daţi-mi voie, domnule director, zise Niţă atins, pe când Ghiţă nu ştia ce să crează; trebuie să fie o greşală! poate că n-aţi văzut bine probele!
- Cum! întrebă aspru directorul, prezidentul comisiei.
- Slava domnului! adăogă Niţă... ne cunoaştem ce putem... Trebuie să fie, nu Niţă Ghiţescu, ci Ghiţă Niţescu.
- Domnule! nu-ţi permit să fii rău crescut!... mă-nţelegi? Am zis bine: a reuşit d. Niţă Ghiţescu!
Dar d. Niţă Ghiţescu nu s-a lăsat biruit de asprimea d-lui prezident al comisiei; foarte obraznic, a strigat şi mai tare:
- Nu se poate, domnule director! v-aţi înşelat! uitaţi-vă la probe!
Tonul cu care a zis "uitaţi-vă la probe!" a făcut un efect straniu asupra superiorului: i-a impus, parcă; acest domn a răspuns:
- În fine, errare humanum est... să vedem...
Şi zicând acestea, a scos din buzunar un plic, pe care camaradul lui Niţă-l cunoştea bine, şi din plic a tras o scrisorică; s-a uitat pe ea cu băgare de seamă şi, cu tonul mult mai blând, zâmbind:
- Ştii că ai dreptate dumneata?... Aşa e!... Vezi?... confundasem. În adevăr, a reuşit d. Ghiţă Niţescu.
- Aşa da! a răspuns plin de satisfacţie d. Niţă Ghiţescu.
Şi d. director, grav, se retrase-nchizând uşa.

1900

Profunzimea minţii femeilor

Am primit-o pe mail, nu ştiu cine e autorul, mi-a plăcut, aşa că o postez!

Barele de la perdele
O femeie recent anunţată de soţ că vor divorţa îşi petrecu prima zi împachetându-şi lucrurile în cutii şi
valize. A doua zi a venit un camion şi a încărcat totul, inclusiv mobila.
A treia zi s-a aşezat pe jos, în sufrageria goală, a pus muzica în surdină, a aşezat două lumânări, două kile de creveti, o farfurie de icre şi o sticlă de vin alb pus la gheaţă. Când a terminat de mâncat, a demontat toate barele de la perdelele din fiecare cameră, le-a scos capacele laterale, a îndesat înăuntru icrele şi creveţii care îi rămăseseră, a pus capacele la loc şi a aşezat din nou barele la geamuri.
Când s-a întors, fostul soţ s-a mutat cu amanta şi cu noua lui mobilă. În primele zile totul fu perfect. Însă în curând, încet, încet, casa a început sa pută. Au încercat de toate: au făcut curăţenie, au aerisit…au verificat gurile de ventilaţie pentru eventualitatea că s-ar putea găsi şoareci morţi înăuntru, au spălat covoarele…
În fiecare colţişor de casă au pus deodorante electrice, au golit zeci de butelii de spray… Au cheltuit o grămadă de bani să schimbe covoarele… În zadar. Nimic nu funcţiona. Nimeni nu le mai venea în vizită, angajaţii refuzau să lucreze şi până şi fata care făcea curăţenie în casă i-a abandonat. Disperaţi, fostul soţ şi amanta au hotărât să se mute. După o lună încă nu găsiseră pe nimeni dispus să cumpere casa. Cei de la agenţiile imobiliare nici nu mai răspundeau la telefon. În final au cumpărat o casă nouă.
Într-o zi, fosta soţie îl sună ca să stabilească detaliile divorţului şi în treacăt îl întreabă cum o mai duce. El răspunde că vinde casa, fără însă să-idea vreo explicaţie. Ea îl ascultă calmă, apoi îi zice că o să vorbească cu avocatul, să vadă cum ar putea face să cumpere ea casa. Bănuind că ea n-are nici o idee de adevăratul motiv pentru care o vinde, îi propune a zecea parte din preţul real al locuinţei, ca să scape cât mai repede. Femeia acceptă şi în câteva ore avocatul îi aduce actele la semnat.
O săptămână mai târziu, bărbatul şi amanta se opriră la poarta casei, observând surâzători cum muncitorii împachetau lucrurile şi le urcau în camion. Totul…. inclusiv barele de la perdele…

1 Mai muncitoresc